004.0262.276895
“Mândră iarbă îi și hia ar hi de dat jos!
Da’ tare mninunată vreme poate hi… atâta ploaie, hie alduită. N-avem noi ce face, nu, nu!” ar zice, bunica, de grija fânului. Că-i vreme rea, cum ar zice domnii de la televizor, veci nu ar zice, doar că așa o dat-o Dumnezău și că n-avem ce face…
Și dacă-i iarbă să merem la coasă. S-o dăm jos din cuiul din peretele găbănașului sau de la streșina căsuții, a șurii sau de unde o țineți ”mnevoste”, să o tomnim să steie bine pă toporâște, să scoatem bătălauăle s-o batem, cutea și tocu de unde le-am pus ”as` toamnă” și Dumnezo ne-ajute! Când ziceai Dumnezo v-ajute ” toți răspundeau ”Doamne ajută!” și întrebai ”mere coasa?” și dintre brazde: ”mere dacă îi cine-o mâna di-napoi! hai și mneta că ț-am lăsat și la mneta un capăt!”. Zic ”toți răspundeau” că eu, harnic cum sunt, am ajuns cu gândul direct la claca de cosât a lui Ionuc din Părău, unde-am pus tătă iarba jos și-apoi am trecut direct în sat: Pă Dreptu Besericii, În Pustă, La Păr, Pă Colnice și apoi am gătat la Șura din Săcătură. Harnic pot fi, vorba aia: zâs și făcut! Da nu știu dacă ”pă mnevoste” v-am convins. Da știu, pă cuvânt, cum era la clacă!
”Și-api cum era la clăci…”. Cam așa se încep poveștile pe aici și după o pauză scurtă sau un : ”hmm” spui: ”api era așe”: ”Puneai la rând coasa de cu sară, o tomnei pă toporâște, să nu ai de mocoșit pă ie pă când ești în brazdă.” Și de dimineață, când ”abdie să vide de zuă”, se auzea bătutul coaselor. Că ieșeau la coasă până-n zori, c-atunci să taie bine, pă rouă! Și-apoi povești și glume, hiecare pă felul lui! Mai întâi despre coasă, care cum îi a fiecăruia: ceie îi la mare (adică ia mai multă iarbă o dată), ceie-i mai la mnic. ”Da să vezi ce coasă mni-am luat înt-on an, ai dominea me domne bine tăie! Că era austriacă, doși di la ptiață din Mănăștiur am luat-o. Așe mere mă omule bun!, numa să hie cine-o mâna di-napoi!”, ”da mni-am luat de colo un rondi de cosă că n-o fo bună de nimnică, numa de tăiet stinii”; ”da ce toporâște bună, cu pticior făcut ia așe, dint-on lemn îndoit, mni-o făcut-o Ionel di la Arțar” și tăt așe mergea poveste despre coase, că era un fel de mândrie să ai coasă cât mai bună și pusă cât la mai mare, ”să iei mult și pă cât de jos.”. Și-apoi mai era și câte unul care ajungea mai târziu, adică peste vreun ceas după ce cosașii intraseră în brazdă, că avea omul de dus vacile la pășune, de lăsat lemne tăiate pentru cuptor și-apoi acela zicea: ”Dumnezo v-ajute!”. ”Doamne ajută, haida numa haida!”, ”Viu, viu, du-te numa înainte că-s la pticioarele tale!”. ”Da taie-să? S-ar tăie da nu ni-I tare îndămână, până s-or deda mânurile aieste!” Și-apoi și ironiile curgeau: ”Ai mă, bun cosaș! Că o și otădit după el!”. Adică o crescut otava, asta spunea careva dacă rămâneau după un cosaș câteva fire de iarbă. ”Vezi mă Ionuc să nu tai prunu cela”, da prunu era mare și gros și Badea Ionuc era serios în brazdă și era musai de rupt ritmul cu o glumă. Și el zâmbea în colțul gurii și deja pregătea un răspuns pe măsură. Și din când în când, ca din senin, din seriozitatea lui aparentă, badea Ionuc zicea apăsat: ”Dragu mni-i vara la oi/ Cu mândra pă sub tufoi/ Dragu mni-I vara la vaci/ Cu mândra pă sub copaci”. Că el tare mult striga la joc și le zicea și așa, în miezul lucrului și-apoi și azi, de te prinde pe drum, îi musai să-ți zică o strâgătură. Și-apoi veneau poveștile despre cositul din anii dinainte: ”Am fo înt-on an la clacă la Constantin di pă Obcine. Ai rău o putut hi c-o fo numa fâșcă de ceie roșie de să duce coasa păstă ie.”, ”D-api că și io măi omule bun, c-am cosât colo pă dâmb și-api numa colb o sărit după mine că de mă vide oricine zâce că-s la sapă”. Și când se cosea greu, Bădiuca Ion își punea clopu pă frunte și auzeai cum mocnea și scrâșnea într-o înjurătură: ”caldu ii!”. Asta o rămas de la el, de la Bădiuca Ion, înjurătura asta și ea se auzea și când printre brazde se făcea politică: ”aiii, caldu lor!”. Că Bădiuca Ion, drept să vă spun de ”caldu lor” îi înjura și pe ruși și pe americani, că nu știa niciodată cu care trebuie să țină și cu care ar fi mai bine. Și cum cântau laolaltă Badea Ionuc și Bădiuca Ion! Și apoi ”Colo pă părău, cătă Ciocan, tare bine să cosăște că îi crudă și veci îi udă iarba. Înt-o zî, tătă am pus-o jos”. Și coasa mergea bine și se cosea cu spor și câteodată era mai greu că mai intraseră înainte și animalele prin ea: ”ai mă, d-api tătă îi dripălită, ai rău mere… api atâtea mușinoaie n-am văzut de când-us, tăt amu și mintenaș trăbă ascuțâtă coasa”. Și tăt cu povești printre care se mai strecurau amintiri din armată, din târg, de pe vremea colindatului și glume până la amiază când se uitau înapoia lor: ”am dat atâta sir jos! A cota să mai și hodinim”. Și-apoi venea femeia cu de mâncare și glume și povești erau iară, o doamne! Că la o clacă de coasă se povestea și despre alte clăci de dinainte, despre oameni trecuți din sat, despre pământuri și împărțeli, istorii, care cu care-I neam, care a cui îi și de unde au venit, vorba ceie – multe câte tăte.
Și povesteau până când unul se ridica și zicea: ”no hai ș-om mai da”. Și pă căldură mare și mai tăcuți luau iară brazdele de la capăt. Unii băteau coasa, alții ascuțeau pă lung, să se audă, se mai ștergeau cu cămeșa de sudoare – ”tăt îs ptic de apă… o intrat soarele înt-on nor, bine-ar hi de-ar sta un mniezuc acolo” – și o mânau până la ujină când iară se uitau în urmă și în urmă lor veniseră pruncii și femeia celui care îi chemase pe clăcași, să împrăștie brazdele. Și mirosea a fân și câte o mâțucă se alinta unduindu-și coada și căuta prin fân greieri și cosași. Și la ujină iară se hodineau, și ”îmbucau oarice, niște slănină cu brânză și porodici și poate un mniez de plăcintă” și–apoi iară, până-n seară când se cosea mai cu spor. Și se întâmpla că” în câte-o clacă de asta să cosă la doi, tri, nu numa la unu… ce, că înt-o săptămână , două, cosăi tăt la tăț vecinii că erau câte doisprăzăce la o clacă! Și-api gândește-te , doisprăzăce brazde o dată! Că mintenaș punei jos atâta sir de iarbă! Mere mai repede ca cu trăctoriu ori cosâtoarea”. Și sara se lăsa cu mâncare, povești, un pahar de horincă și cel care voia să plece mai devreme acasă era ținut de mânecă: ”no ni mai stai un mniez. Că ni stai amu și mai ie de acolo și-mbucă, ie un pahar de horincă… api nu știu ce-a hi, n-oi mai lua nimnică, mni-I de mărs acasă și de așezat. Amu lasă că-I așeza, ni ie paharu de-acole… Mă tem că n-a hi nimnică… amu a mai hi oricum… Doamne ajută!”…
Îi știm, îi vedem, și îi povestim și pe ei și poveștile lor în timp ce călcăm printre brazde cosite de cositori și tractoare. Nu, nu e de rău sau de bine. Dar unora ne-a rămas și lucrul dobândit și câte o coasă atârnată la o streașină de șură, de găbănaș, de căsuță. ”Gândești că ai pune-o un mniez în iarbă și gândești că ar mai hi cine să o mâie di-napoi.” Și gândești că și dorul de poveste, de întâlnire și de manifestare, cum era nu demult, arde ca paharul de horincă de la capătul brazdei. De ar mai hi cine să ne cheme la o clacă de cosit…
Zâce că la Muzeul Satului ar hi o clacă, cum ar hi mâine, nouă cireșar. Drept îi oare? Io așe mă gândesc, că de n-ar hi, nu s-ar povesti. Numa să ne lase vremea că iarbă este, atâta sir!
🖋Ștefan Florian-muzeograf
#Clacădecoasă
#miercuri9Cireșar
#ora16
#Satuldepedeal
#Haișitulamuzeu!