004.0262.276895

Haia, haia cu mama / Că mama te-a legână / Legânându-te pă tine / Doamne, mult lucru-mi rămâne / Și din casă și de-afară / Și de iarnă și de vară / Te leagân cu leagănu / Și te-alin cu cântecu. (Cântec de leagăn, Horitoarele de la Ieud)

Mama, „începutul tuturor începuturilor”, cum o numește marele poet Grigore Vieru, mereu protectoare și fără de pereche, e cea care, de când e lumea, s-a îngrijit de binele copilului său, al celui pe care, timp de nouă luni, l-a purtat în pântece, apoi pe brațe și l-a legănat în nopțile târzii.

Despre leagăn am ales și noi să vă povestim luna aceasta, însă nu despre orice leagăn, ci despre unul special, care se remarcă prin măiestria cu care a fost lucrat. Aflat în patrimoniul muzeului, leagănul datează de la începutul secolului al XX-lea și a fost donat instituției noastre în anul 1978 de către o familie din localitatea Remecioara, zona etnografică Chioar. Acesta corespunde tipului de leagăn așezat pe podea și este realizat din lemn de stejar. Format din pătuțul propriu-zis și doi stâlpi de susținere, leagănul se remarcă prin motivele realizate prin cioplire, regăsite la cele două capete. În partea din față a leagănului se distinge silueta unui personaj masculin, care poate fi interpretat ca fiind tatăl copilului. Din sculptura realizată, personajul pare a fi îmbrăcat cu cămașă și gatii, iar în picioare poartă opinci. Acesta este redat stând în picioare, pe un șarpe (balaur) cu două capete, și cu mâinile ridicate înspre soare, susținând pătuțul în care este așezat copilul. Cele două capete de șarpe, care formează talpa leagănului, sunt unite între ele de motive astrale (soarele și luna). Șarpele, reprezentat alături de motivul solar, are, potrivit specialiștilor, conotații benefice, aici, făcând legătura între forțele htoniene și cele cosmice.

Prezent deseori în arta populară, dar și în riturile de trecere, basme, descântece, legende și balade, șarpele apare atât în ipostaze benefice, cât și malefice, fiind înzestrat cu o multitudine de funcții: de inițiere, apotropaică, de fertilitate, ciclică, de prezicere etc. Semnificativă în acest context este funcția apotropaică, șarpele fiind sculptat pe talpa leagănului în credința că acesta va oferi protecție nou-născutului.

De asemenea, în teren, informatorii ne-au relatat credințe și superstiții referitoare la copilul nou-născut și la modul de protejare al acestuia.

„De ieșé mama un pic din casă șî coptilu’ rămâné durnind sângur, zâce că trăbuie să pui, la leagăn ori la pătuț, o mătură sau cârlig cu care să lucră în foc, ca să nu vie necurata să-l schimbe. (Dochia B., Lăpuș)

„Când viné oricine să vadă coptilu’ ori să îi aducă la mamă orice, trăbuie să ai grijă, că erau tăt felu de femei… suflai peste pătuț de tri ori, în sămnu sfintei cruci și zâcei – Domne feri să nu-l spurce, să nu-i facă ceva vrăji, să nu mi-l deotă”. (Veronica B., Suciu de Jos)

„Cine făcé leagăn la coptil trăbuie să știe lemnu’ care să-l taie. Când era lună plină să-l taie, nu șiecând! Nu-l tăie în orice zi, miercurea, vinerea, când era zi de post, să fie lemnu’ sănătos.” (Veronica B., Suciu de Jos)

În lumea satului, conotații benefice îi sunt atribuite șarpelui casei, care este considerat protector al acesteia.

„Șarpele casei nu-i bine să-l omori, că el îț păzăște casa și gospodăria, de-l omori să zâce că îț ptierzi norocu și tăte cele de pă lângă casă.” (Dochia B., Lăpuș)

„Şarpele casei era protejat, el era trimisul strămoşilor pentru a veghea la prosperitatea urmaşilor. Se credea că plecarea şarpelui casei de la o gospodărie însemna o perioadă cu pericole pentru membrii acelei familii, iar moartea lui în cuib, însemna că familia respectivă se va stinge cu acea generaţie. De aceea gospodinele aveau grijă de şarpele care avea cuib la casa lor şi seara când mulgeau vaca, nu uitau să lase într-un bliduţ o porţie de lapte pentru acesta.” (Janeta Ciocan)

Leagănul, rămâne astfel o mărturie a credințelor și valorilor pe care omul din satul de odinioară le avea, a măiestriei cu care își făurea toate cele necesare în casă și gospodărie, dar și a importanței și respectului pe care le acorda strămoșilor și perpetuării neamului său. Pe de altă parte, în creația sa, omul a reușit întodeauna să creeze o punte de legătură între modul de îmbinare al utilității obiectelor și frumusețea acestora, asigurându-se să fie mereu în echilibru și armonie.

Purtătoare de viață, de dragoste și frumos, mamele au dăruit lumii noi speranțe, cu fiecare zămislire, cu fiecare suflet pe care l-au adus pe lume. În brațele mamei, cu siguranță, fiecare dintre noi am găsit mereu alinare, în zâmbetul ei a fost orice rezolvare, iar chipul luminos ne-a fost mereu binecuvântare. O viață întreagă, mama a vegheat asupra noastră precum o stea, care a încercat să își păstreze strălucirea indiferent de vremuri și greutăți.

„Să n-am prunci de legânat / Aș trăi tăt cu bănat / Să n-am prunci de ciupăit / Aș trăi tăt bănuit.”

 Gabriela Filip, muzeograf

Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș