004.0262.276895

Masa cu săcrie sau cu ladă                                                                                                           

În Transilvania și în Maramureș, orice masă destinată servirii mâncării era prevăzută cu sertare sau măcar cu niște polițe, o așa-numită cutie a mesei. Masa cu ladă, de tip dulap, era înfundată cel puțin pe trei laturi; uneori, partea din spate putea rămâne deschisă sau având doar câteva stinghii. Această incintă era destinată, în primul rând, păstrării temporare a unor mâncăruri, de obicei gata preparate, dar și a unor materii prime și condimente mai prețioase. 

Masa de ceremonial nu era așezată niciodată lângă sursa de foc sau căldură; ea era poziționată, de regulă, în colțul opus acesteia, adică unde se adunau lăițile de pe pereții dinspre răsărit și asfințit. Acest lucru se întâmpla din rațiuni preventive, de a fi ferită de foc dar și de căldura care ar fi putut altera alimentele, precum și pentru a se profita cât mai mult de lumina naturală provenită de la geamurile de pe cei doi pereți, care erau cei mai luminoși. Uneori, masa putea ocupa și un loc în dreptul unuia dintre geamuri, funcție de paturile din interiorul camerei sau de anumite piese cu utilizare ocazională (leagăn, stativi ș.a.).

În general, masa era confecționată din lemn de brad sau de fag, de către unul dintre bărbații casei, pentru că fiecare dintre ei devenea, cu timpul, meșter mai mult sau mai puțin priceput, în funcție de nevoile unei economii autarhice, în cadrul căreia bărbatul deținea rolul său bine determinat și predominant.

Cu timpul, mesele au primit anvergură de piese de mobilier rustic, moment în care confecționarea lor cădea în sarcina meșterilor populari recunoscuți în cadrul comunității, devenind și o marcă socială a respectivei familii. Meșterul mai realiza, de obicei, lăiți cu spătar, scaune, podișoare, colțare, blidare iar, uneori, chiar și uși și ferestre. Din mâna acestor meșteri țărani chiar dacă într-o manieră rudimentară ieșeau, totuși, „lucruri spălate”, adică impecabile ca rezistență și decor, impunându-și amprenta lor personală.

Masa de ceremonial sau din „ceie casă”, din camera curată, împrumuta prin elementele sale atât influențe de la dulapuri, cât și de la lăzile de zestre, sub anumite aspecte și componente. Uneori, compartimentele, sertarele aveau diferite dimensiuni în funcție de comandă, de casă și de pretențiile familiei, iar într-una dintre despărțituri i se putea aplica un „puiuc”, adică o lădiță tainică, prevăzută chiar și cu un sistem de securizare (lacăt, rătez), asemenea puiucului din laița cu spătar sau din lada de zestre. În sertarele respective se păstrau și vesela cu tacâmurile mai alese, de sărbătoare, uneori chiar de argint, care erau etalate cu ocazia unor anumite evenimente,  prin care familia se valoriza din punct de vedere social.

În timp, s-au impus două centre prestigioase de lădari, la Plopiș și Lăpuș, care făceau în atelierele lor și mese sau alte obiecte de utilitate casnică. În general, în atelierele din Plopiș obiectele erau decorate cu instrumentele comune ale meșterilor, făurite de către fierarii locali, respectiv cu horjul, dalta, gilăul (rindea), dar și cu țărcălamul (compasul), cu care se trasau motivele geometrice.

 Motivele decorative încrustate pe mesele lăpușenilor erau relativ aceleași cu cele de pe lăzile de zestre, de pe dulapuri și altele, uneori fiind colorate măcar parțial, mai cu seamă cele din Plopiș. Dimpotrivă, cele provenind de la meșterii din Târgu Lăpuș erau considerabil mai mari, deoarece și mesele erau mai masive decât cele din Plopiș, mai puțin decorate, dar prevăzute pe partea din față cu două uși, cu tăblii asemănătoare cu cele de la dulapuri, adecvate statutului social al proprietarului.

Atât într-un caz cât și în altul, tăblia mesei era detașabilă denotând, pe lângă aspectul de noutate, prin glisare și ușurința cu care se putea umbla înăuntru și prin partea de sus a mesei. De asemenea, tăblia mesei era sensibil mai mare decât perimetrul descris de către cele patru picioare, iar facilitatea detașării era exploatată atunci când masa era spălată, când se umbla în ea și mai ales atunci când era nevoie să fie mutată într-o altă încăpere sau chiar într-o altă locație.

Mesele țărănești de ceremonial erau exclusiv pe patru picioare și atât scândurile, blaturile folosite la crearea spațiului de sub tăblie, cât și cele patru stinghii care legau picioarele în partea de jos, erau fixate prin metoda cepului sau a cuielor de lemn.

Mesele din Lăpuș, ca mese de mobilier de interior, au devenit, cu timpul, preferate, împrumutând din viitor, adică din facilitățile mobilelor de fabrică, anunțându-le pe acestea.

În colecția Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș este, între altele, o masă din lemn de fag, datată în prima jumătate a secolului XX, din localitatea Ungureni. Numită popular masă-dulap, cu o dimensiune 60/77 cm, acest obiect de mobilier este decorat foarte frumos, prin excizie. 

 

Dr. Ilie Gherheș, șef secție

Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș